Bloc de Bucuresti
O dimineaţă zgomotoasă îmi zic… sunete nefinisate. Deschid fereastra şi aud. Tot ce dă viaţă vieţii, dincolo de cutia în care locuiesc. Mă ridic şi văd oceanul a zeci de ferestre, ocean de sticlă. Stau rezemată de pervaz si privesc. Mă simt mică şi umilă. Cumva timorată de măreţia sticloasă. Cum s-o vedea? O curioasă pe geamul prăfuit al camerei din blocul alăturat. Deschis larg, îmi permite să îmi sprijin gândurile. Un porumbel se leagănă pe un cablu negru. Lângă el se mai aşează alt porumbel.
Mă aflu la etajul 8. Ca un artist ce schiţează pe o foaie albă, o lume în care tremură mii de vise, de iluzii. Asta sunt acum. Înregistrez absurdul. Rutina. Stau şi mă uit, ca o bijuterie a proastei dispoziţii, la rama blocului de vizavi. Este un bloc trist, animat de oamenii ce trăiesc în el. Cu zeci de fire ce zac încurcate deasupra clădirii.
Cobor privirea, incapabilă fiind să cuprind cu ochii doar etajul 8 şi pe măsura ce urmăresc linia blocului, se naşte un portativ, pus parcă dinadins pe pereţii blocului. Ferestrele devin note. Se aşează astfel încât formează un cântec doar de ele ştiut. Forma ferestrelor pare atât de fixă şi de imprecisă, culori moarte şi prăfuite, singurătate. Mânia de a-şi dori să fie şterse de stratul uscăcios al colbului. Neclintite, sătule să ceară. Primesc doar din amintiri, un luciu. Oare etajul meu arată la fel? Dar eu?
