Se pune toamna pe suflete, copile
Oftezi! Sunt străzi pline de oftatul tău, copile. Ne ghidezi paşii şi ne porţi urmele, te lipeşti de noi şi nu ne mai dai drumul. Eşti peste tot. În gânduri şi-n şoapte, în nopţi şi-n amurguri, în dimineţi şi-n răsărituri de soare. Mai ales în răsărit. Atunci devii mai prezent. Faci ordine-n gândurile nopţii şi arunci valizele încărcate din subconştient. Ce eliberare de idei şi sentimente ..
Unii te numesc demon. Alţii te consideră un înger. Majoritatea nici nu sunt conştienţi că exişti. Dar tu eşti. Eşti prezent. Devii vocal când amuţim, ne descurci cănd ne încurcăm şi ne păstrezi aproape când noi te îndepărtăm. Te regăsesc în oameni simpli. Ştii tu, oamenii aceia care nu-ţi inspiră nici un fel de sentiment, dar te acaparează. Te acaparează cu gesturi mici, cu priviri fragile şi cuvinte ..oh, mai ales cuvinte. Cuvintele oamenilor simpli ating o coardă sensibilă, completează un puzzle căruia îi lipsea o piesă. O piesă pe care unii oameni, în general, o caută o viaţă.
Aşa-i şi cu tine, devii o simplă piesă indispensabilă vieţii. Oamenii părăsesc, cuceresc şi părăsesc. Tu rămai şi ne ghidezi. Eşti parte din mine şi din tine, tu, chiar tu, cel care citeşti acum cuvintele mele. Şi tu porţi un înger păzitor, pe suflet. Nu ţi-a vorbit până acum? Nici nu o va face. Are un handicap.. nu vorbeşte. Doar arată şi simte. Cuvintele le păstrează pentru tine. Tu alegi cui i le adresezi si cine merită să le audă. Copilul din noi ne caută. Noi, oamenii, avem puterea de a alege. Ce urmăm, ce îndepărtăm.. ?
