Viața țăranului român interbelic: căsătoria la vârste fragede și sărăcia din casele de chirpici

Viața românilor din perioada interbelică era foarte diferită de cea a oamenilor din prezent. Majoritatea tinerilor se căsătoreau încă din adolescență, făceau copii, munceau în gospodărie și trăiau în case cu o cameră sau două din chirpici sau lemn.

Deși nu era deloc mult, pentru majoritatea familiilor era de ajuns, pentru că reușeau chiar și așa să înghesuie toți membrii familiei și animalele la căldură pe timpul iernii.

Conform specialiștilor, media de viață la începutul secolului al XX-lea era de numai 32 de ani. De asemenea, de cele mai multe ori părinții se ocupau din timp să lase moștenire o suprafață de teren pentru tineri în momentul în care se vor așeza la casa lor.

Mai mult decât atât, rudele apropiate proaspeților miri îi ajutau să își construiască de la zero casa nouă în care să își primească moștenitorii.

Legea nescrisă arăta în timpul acesta că cel mai mic dintre băieți era nevoit să rămână în casa bătrânească, cu obligația de a-i întreține pe părinți până la sfârșitul vieții lor și de a le face slujbele bisericești și pomenile.

„Vârsta căsătoriei era mică. La băieţi ea începea de la 15-16 ani, în timp ce la fete de la 12-13 ani. Chiar statisticile oficiale luau în calcul la rubrica „căsătoriţi” persoanele ce împliniseră vârsta de 13 ani. Erau puţini cei rămaşi necăsătoriţi.

Dintre aceştia, bărbaţii proveneau din rândul argaţilor şi ai lucrătorilor de fabrici (navetiştii), categorii foarte sărace, iar din rândul femeilor făceau parte cele care aveau infirmităţi fizice.

Tocmai pentru că instituţia căsătoriei era sacralizată de Biserică, în mediul rural concubinajul era mai rar decât la oraş“, arată profesorul de istorie Sorin Buzatu, în lucrarea „Viaţa cotidiană a ţăranului român în perioada interbelică“.